EDITORIAL – Raul Florin CZOMPA
Învăţământul a fost pur şi simplu bătaia de joc a tuturor guvernelor care s-au succedat de 24 de ani încoace. La fel este şi acum. Cauzele sunt multiple şi complexe. Însă de un lucru sunt sigur: cei mai vinovaţi, subliniez, principalii vinovaţi sunt chiar profesorii! Evident că îmi asum tot ceea ce spun, şi spun cu argumente (cu atât mai mult cu cât şi eu fac parte din sistemul de învăţământ). “Cel care nu are curajul să vorbească pentru drepturile sale nu va câştiga niciodată respectul celorlalţi.” Este sau nu este aşa? Simt o tot mai mare frustrare pentru că şi eu sunt profesor şi realmente mi-e ruşine de mentalitatea existentă la nivelul majorităţii colegilor de breaslă (după cum aţi sesizat, nu generalizez, nici vorbă!). Mentalitate care se extinde, fiind perfect valabilă la nivel de ţară. Tipul predominant de gândire este “lasă că vor veni şi vremuri mai bune”, “cu timpul se vor schimba lucrurile în bine” sau “poate vor trăi mai bine copiii noştri”. Nimic mai neadevărat! Dragi profesori (şi nu numai), îmi pare foarte rău să afirm public că, dacă noi nu facem nimic, nici nu se va schimba absolut nimic! Faptul că trece timpul, nu schimbă cu nimic lucrurile! Niciun lucru nu se schimbă de la sine, ăsta-i un lucru cert! Probabil va rămâne aşa sau poate va fi mai rău?! Nu degeaba există principiul acţiunii şi reacţiunii. Cât timp nu există acţiune din partea noastră (a profesorilor, a dascălilor în general, dar şi a societăţii civile în ansamblul ei), nu va exista nicio reacţie (reacţiune) din partea guvernanţilor. Aşa văd eu lucrurile, e opinia mea.
Alt tip de gândire\mentalitate extrem de nocivă societăţii în general, sună cam aşa: “Singur nu pot face nimic. Nu are rost!” Îi mai aud pe unii, fatalişti de fel, care îi “încurajează” pe cei care chiar vor să facă ceva, astfel: “Degeaba te tot agiţi tu. Ştiu eu cum merg lucrurile. Tu nu ştii! Te lupţi cu morile de vânt. Singur n-ai nicio şansă! Eşti condamnat la eşec!” Prin această atitudine păguboasă noi înşine ne trasăm limitele. Limitele neputinţei! Noi înşine recunoaştem astfel că am fi nişte incapabili. Adică, luaţi individual, nu însemnăm nimic. Nu ne ia nimeni în seamă. Chiar aşa? E cea mai mare eroare de judecată să crezi că singur nu poţi face absolut nimic! Fiecare dintre dumneavoastră are puterea de a schimba lucrurile. Totul ţine de voinţă, de caracter. Napoleon a spus că “fiecare soldat poartă în raniţa sa bastonul de mareşal.” Altă consecinţă catastrofală a spiritului de turmă – fiindcă în fond aici e esenţa problemei – este faptul că mereu aşteptăm după alţii. De la alţii. Mă întreb şi întreb: ce tot aşteptăm şi de la cine? Poate de la străini?! Poate de la încă nişte “turişti sovietici”? Sau poate de la americanii “jandarmi” ai lumii? De la mai-marii UE? Putem aştepta mult şi bine… Apoi, un alt aspect foarte important este frica de a ieşi la înaintare, în special de teama etichetării. Altfel spus, chiar dacă există unii care gândesc altfel (diferit de gândirea tip turmă), le este efectiv frică să vorbească, să se facă auziţi, pentru că vor fi aspru judecaţi. Apoi vor fi arătaţi cu degetul, ajungându-se până la marginalizare, la excluderea din grup a celui în cauză (cel cu “gura mare”, care a îndrăznit să vorbească în numele adevărului, fie şi adevărul lui). Desigur, ieşind în faţă, adică în momentul în care ne expunem public, ne şi asumăm anumite riscuri inevitabile. Orice ideal, orice schimbare presupune nişte sacrificii pe care eşti sau nu eşti dispus să ţi le asumi. Aici nu merge atitudinea impasibilă “eu nu mă bag în asta, din partea mea fie ce-o fi”. Aşa nu merge! Din păcate, acest fel de atitudine predomină în învăţământ! De ce trebuie să fim constrânşi şi împinşi de la spate să facem ceva? “Nu aşteptaţi lideri. Faceţi ce e de făcut singuri, fiecare în parte!” – Maica Tereza.
Stimaţi profesori, indignaţi-vă şi uniţi-vă!
De cele mai multe ori dăm vina pe societatea “decadentă” pentru orice nereuşită. Însă ne scapă ceva esenţial din vedere. Noi, adică fiecare dintre dumneavoastră, alcătuiţi/alcătuim/facem societatea. Noi! Dar avem tendinţa să aruncăm vina tot timpul pe altcineva, când de fapt principalul responsabil pentru starea noastră de bine sau de rău suntem chiar noi! Altă meteahnă o reprezintă automulţumirea. Problema este că ne mulţumim cu foarte, foarte puţin. Vorba românului: “se putea şi mai rău” sau “bine că am şi-atâta”. Asta este o mentalitate de sclav! Nu îndrăznim să cerem mai mult. Nu avem curaj şi nu ştim să ne cerem drepturile, să cerem ceea ce ni se cuvine de drept, şi anume un trai decent! Măcar un trai decent! Ne complacem în mediocritate! De ce? Acum două mii de ani, Platon avertiza că cea mai mare pedeapsă pentru dezinteresul şi/sau refuzul de a participa la viaţa politică şi/sau viaţa civică este că vom ajunge să fim conduşi de oameni inferiori nouă. Şi iată-ne exact în această situaţie. Cu alte cuvinte, singuri ne-am făcut-o, prin indiferenţa şi pasivitatea de care dăm dovadă! Majoritatea dintre dumneavoastră, stimaţi colegi profesori, sunteţi nemulţumiţi din multe puncte de vedere faţă de sistemul de învăţământ. Şi pe bună dreptate, în special de partea financiară, care realmente e o bătaie de joc faţă de profesia noastră şi, implicit, la adresa noastră. Însă ne limităm doar la vociferări aiurea, la şuşotit pe la colţuri, în cancelarii, prin cafenele etc. Tot timpul doar în spatele cortinei! Trebuie să ne facem auziţi! Trebuie să ne strigăm nemulţumirile! Desigur, unii veţi spune că nu e treaba dumneavoastră, pentru acest lucru există sindicate! Şi încă mai multe! Dar sindicatele nu înseamnă doar cei care alcătuiesc conducerea lor. Un sindicat puternic înseamnă cât mai mulţi membri activi. Dacă nu vă convine conducerea, schimbaţi-o! Aveţi acest drept, doar că nu se foloseşte nimeni de el. Trageţi-i la răspundere pe liderii sindicali care de ani buni nu fac absolut nimic! Avem dovada că toate măsurile luate de sindicatele din învăţământ până acum au fost ineficiente! Zeci de rapoarte, statistici, petiţii, discuţii şi negocieri la “masa rotundă” cu guvernanţii de-a lungul anilor şi-au dovedit din plin ineficacitatea. Cu “aparatcicii” şi apologeţii sistemului nu merge aşa. Ei îţi trântesc în nas coduri, legi, articole şi proceduri, unele mai complicate ca altele şi evident că vor avea câştig de cauză. Mereu. Ei vorbesc mult, frumos şi nu spun nimic. Sau dacă totuşi spun ceva, oricum nu fac nimic! Situaţiile extreme cer măsuri extreme (măsuri radicale). Şi daţi-mi voie să cred că acestea sunt situaţii extreme – extrem de proaste şi total în defavoarea noastră!
Există atâţia oameni capabili printre dumneavoastră, stimaţi colegi profesori, care aţi putea să le daţi clasă, vorba aia, din toate punctele de vedere celor care ne conduc în prezent! Sunt sigur de asta! Şi frustrarea mare e că tocmai cei cu experienţă, care ar trebui sa ia taurul de coarne, evident sprijiniţi şi împreună cu ceilalţi, n-o fac! Profesorii tineri, inclusiv subsemnatul, am vrea schimbarea, avem entuziasmul necesar (cel puţin unii dintre noi), dar din păcate deocamdată nu avem toate armele necesare, adica experienţă didactică, legislativă, de conducere. Or nu poţi merge la război fără arme! Prima condiţie ca să porneşti un război şi să ai o şansă de a învinge este să ai o armată capabilă de luptă! Iar în cazul nostru, războiul sfârşeşte înainte de a începe. Am folosit intenţionat cuvântul “război” pentru că asta va fi! Doar că adversarii nu vor avea mitraliere, ci cravată şi guler alb! În acest fel, iar vom fi nevoiţi să aşteptăm câţiva ani buni. Cel puţin până vor pune bilet de intrare în şcoală pentru profesori! 😀 “Pentru ca răul să triumfe, e suficient ca oamenii buni să nu facă nimic!” – Edmund Burke.
Am auzit mulţi profesori cu experienţă spunând că le e lehamite, că pur şi simplu s-au săturat să mai lupte. Cică ar fi o luptă surdă, inutilă, o luptă cu morile de vânt! Adevărul e că pe măsură ce capeţi vechime în sistem, dacă nu rămâi mereu vigilent şi atent la tot ce se întâmplă, rişti să fii înghiţit de acesta (de sistem). Cum se întâmplă cu majoritatea covârşitoare a colegilor, dar şi a oamenilor în general. Adică te complaci în situaţia existentă, căzând în năucitoarea rutină. Te plafonezi! Şi cineva spunea foarte bine că diferenţa dintre rutină şi mormânt este… de doi metri. Cum să îi învăţăm pe elevii noştri să recurgă la acţiune, să aibă iniţiativă, când noi înşine nu procedăm astfel?! Cum să îi învăţăm să fie activi şi curajoşi când noi înşine ne lăsăm de atâţia ani călcaţi în picioare?! Copiii reprezintă viitorul ţării şi ar trebui să înveţe de mici să nu fie indiferenţi la ce există în jurul lor, ci să se implice (social). Cum poate să îi înveţe acest lucru cineva care e caracterizat de o indiferenţă totală, de impasibilitate, lehamite sau cum doriţi să o mai numiţi!? E ca şi cum cineva s-ar oferi să te înveţe să cânţi la pian, dar acel cineva a văzut un pian doar în poze şi are doar cunoştinţe teoretice despre pian, însă nu s-a atins niciodată de clape. Cum aţi reacţiona faţă de persoana respectivă când aţi afla toate astea? Aţi mai vrea să vă înveţe acea persoană să cântaţi la pian? Daţi-mi voie să mă îndoiesc că da! În acest moment, şi noi (profesorii, inclusiv subsemnatul – îmi fac mea culpa) suntem “esenţa” şcolii româneşti, adică teorie cât încape, însă abilităţi practice extrem de puţine (sociale în special, de exemplu capacitatea de comunicare şi în special tăria de character, de unde derivă multe altele). Toţi profesorii au absolvit facultăţi, au diplome, masterate, cursuri de formare, dar când vine vorba să acţioneze şi, nota bene, în beneficiu propriu!, nu sunt în stare de nimic, doar de văicăreli, chicoteli pe la spate şi atât! Stimate cadre didactice, chiar dacă noi poate nu ne dăm seama, dar copiii, în special cei mai mari, văd aceste lucruri! Şi cum se întâmplă adesea, urmează etichetarea, care nu prea ne va pica bine şi care, evident, nu ne face cinste! Liceanul va spune: “Păi ce să învăţ eu de la profesori, mă? De la profesorii care au un salariu de nimic şi pe deasupra se şi mulţumesc cu asta şi nu iau atitudine?! Eu nu vreau să fiu un fricos! Păi frate, eu vreau mai mult de la viaţă! Nu vreau să mă mulţumesc şi să mă zbat în mediocritate!”
Voi încheia cu o întrebare pe care am auzit-o venind din partea mai multor profesori, spre surprinderea mea. Întrebarea e retorică, şi anume până când vom mai fi umiliţi (profesorii) în halul acesta de către guvernanţi? Cât va mai dura această situaţie jenantă şi insuportabilă? Şi răspunsul are mulţi “până când…”. Până când vom înţelege şi vom contracara principiul folosit de “ei”, de sistem – “divide et impera.” În traducere “dezbină şi cucereşte”. Folosită efectiv, această strategie permite celor cu putere reală puţină să-şi impună totuşi voinţa asupra celor care colectiv au putere mult mai mare (sau ar avea dacă ar reuşi să se unească). Când vom constata că prin această mentalitate ne punem singuri căluş, ne îngrădim singuri libertăţile, precum animalul ce intră singur în cuşcă, fără să-i spună stâpânul (cuşca fiind zona de confort sau “mediocritatea”). Ne pierdem şi ne scufundăm în locşorul nostru micuţ şi călduţ (la fel, numit mediocritate) şi nu mai reuşim să vedem imaginea de ansamblu. Pentru că ne este groază să ne vedem în oglindă! Vom realiza ceva doar când vom scăpa de această mentalitate fatalistă. Când vom deveni conştienţi că de fapt noi nu suntem sclavii sorţii, ci sclavii propriei noastre gândiri! Când vom realiza că doar mintea ne impune limite! Când vom constata că nimic nu se schimbă de la sine. Dacă nu faci nimic, rezultatul va fi tot nimic. Gandhi spunea că poate nu vom apuca să vedem rezultatul acţiunilor noastre, dar dacă nu facem nimic, cu siguranţă nu va fi niciun rezultat. Poate odată şi odată ne vom trezi şi vom conştientiza că libertatea înseamnă responsabilitate, înseamnă implicare, înseamnă să nu fii indiferent şi să nu taci când se comite o nedreptate! Cu atât mai mult dacă eşti implicat direct! “Nu fi un spectator al nedreptăţii! Mormântul îţi va oferi destul timp pentru tăcere.” Dacă într-adevăr vrei ca lucrurile să se schimbe în bine, atunci fii tu acea schimbare! Dacă într-adevăr vreţi ca ai voştri copii să trăiască vremuri mai bune, atunci nu staţi degeaba, acţionaţi! Cea mai mare problemă e că oamenii buni nu fac nimic. Indignaţi-vă! Aveţi tot dreptul! Totul izvorăşte din noi! Doar voinţă să fie!
Raul-Florin CZOMPA
