EDITORIAL – Răzvan ŞTEFAN
Ce l-o face pe un individ de vază în comunitatea maghiară să-și anunțe candidatura la președinția României, nu știu. Nici pe Vadim nu-l întreb. Și nici pe Funar… Deși, acum, fiecare dintre cei doi români “verzi” susține că are altceva de spus față de celălalt…
Dar am văzut(la TVR!), duminică, un candidat(Kelemen Hunor), foarte ofuscat la insinuarea lui Cornel Nistorescu, cum că, prin partidul lor(UDMR), maghiarii nu fac decât să pândească șubrezirea majorității, ca să poată șantaja în sensul obținerii de alte și alte drepturi “europene”.
Cunosc povestea cu românul care, ajuns prin Har-Cov, a cerut “pâine” și a fost refuzat poe motiv de nemtudom. A spune că nu e adevărată, ar fi o minciună pentrucă nu ai de unde să știi că este imposibilă o asemenea întâmplare. Nu poți fi tot timpul, peste tot în zona respectivă. Se cheamă ubicuitate, deși este posibil ca ministrul culturii să nu înțeleagă acest termen, dar să revenim… A spune că este adevărată pățania cu pâinea, fără să o fi trăit tu, riscă să te facă părtaș la o minciună… Și te depărtezi, pe nesimțite, de problemă…
Să vă spun cum m-am dumirit eu cum stau lucrurile. În urmă cu aproape 20 de ani, Antena 1 începuse să-și deschidă studiouri teritoriale. UDMR-ul tocmai reușise să despartă clasele din școli pe criteriul limbii materne. Am plecat spre Sfântu Gheorghe ca să fac un reportaj despre Diana Bursuc, fata șefului de post din Valea Crișului, care rămăsese singură în clasă(și în școală!), și pentru care o învățătoare făcea naveta.
Antena 1 își amenajase studioul în câteva încăperi închiriate în Casa de Cultură Sfântu Gheorghe. Era întro luni, pe la ora două după-amiază. Intru în holul amplu și încerc să identific vreun indiciu care să mă conducă la birourile colegilor mei. Nimic. De undeva se aude un sunet, ca un mâner de lemn care cade pe ciment. Era teul femeii de serviciu care terminase de spălat un colț din spatele scării. “Bună ziua!” Se uită la noi dând din cap. “Nu vă supărați, căutăm Antena 1, aici e?” Ea dă din nou din cap, că nu înțelege. Mă uit de jur împrejur pierdut în holul mare, cu uși și scări fără indicii. Insist: „Unde-i Antena 1?”. Dă din umeri și spune, ceva pe care eu mi-l traduc “nu știu”, dar vizibil încurcată. Își cere, umilă, scuze: “nemtudom romano”. Insist și îi arăt aparatul colegului… Deodată, se luminează și sune: ”Ioi! Eoghi Anteno!”… Și ne face semn să o urmăm. Astfel ghidați prin labirint ne-am rezolvat problema. Dar, cu ocazia asta am înțeles ce urmări grave are încăpățânarea liderilor maghiari în insistența separării de restul comunității prin orice, de la cea simbolică și până la cea lingvistică. Oamenii simplii, menținuți în cușca informațională creată de monopolul limbii, sunt lesne de transformat în armata electorală a maghiarilor. O armată care poate fi a oricui, exact ca mercenarii. Dacă este nevoie de maghiari, sunt minoritate. Dacă este vorba despre hochei, cântă ce imn vor ei(ce, la București, capetele luminate nu l-au tăiat pe Traian din imnul național?), iar dacă este vorba să fie secui, sunt secui, că tot au citit ei că secuii sunt, de fapt, neam cu ungurii…
Așa că, în numele identității bla, bla… s-a ajuns ca un om care vrea să te ajute, să nu poată să o facă! Asta ca să nu vorbim despre pericole mai mari…
Așeferidefoc Niciunbiped
