Ne e rușine să arborăm un tricolor în fața casei, deși americanii au drapelul și pe chiloți. Ne e rușine să recunoaștem că suntem români! Petre Țuțea spunea că toată viața s-a mișcat asimptotic înspre absolut, ghidat de doi factori: Dumnezeu și neamul românesc. Cu toate bunele cu relele acestei națiuni, nu voi pregeta niciodată să afirm că SUNT ROMÂN.
Lăsați-mă să fiu român!
În lumea-n care totul e pe dos,
În care cel urât e cel frumos
Și orice ipocrit e un stăpân,
Lăsați-mă să fiu român!
Înlocuim ,,oprirea” cu verbul ,,a stopa”
Și ciugulim un breakfast, `nainte de-,,a mânca”.
Ne umplem existența cu mult, prea mult venin
Și-n ,,România dulce” mă simt tot mai străin.
Plecăm în țări străine, venim mai agramați,
Vorbim o ,,românească” ce nu e din Carpați.
Iar de greșesc adesea, nu-nseamnă că-s păgân.
Loviți-mă cu pietre, dar nu zic ,,Nu-s român!”
Nu vreau să fiu un altul, de tip european,
Un conformist notoriu, cu gândul doar la ban.
Eu, cum am fost, așa vreau să rămân.
Vă rog, lăsați-mă să fiu român!
Raimond Petruț, cu voia lui Dumnezeu, român
Rugă pentru țară
Nu ne rămâne, Doamne, decât speranţa-n Tine!
Învaţă-ne, cu haru-Ţi, să mai zâmbim măcar,
Căci zi de zi dispare nădejdea de mai bine,
Iar sfinţii noştri înşişi dispar din calendar.
Unirea din decembre nu ne-a-nvăţat prea multe.
Acum noi suntem iarăşi doar epigoni jenanţi.
Degeaba curs-a sânge pe şesuri şi pe munte,
Tăiem din rădăcină toţi brazii cei înalţi.
Nu ne uităm în spate, deşi gândim cu-acesta,
Vânăm doar simple voturi, câştigul nemuncit.
Scrutinul omeniei nu are nicio dată
Şi viaţa noastră-i, Doamne, pe muchie de cuţit.
În vremurile noastre scindarea e , Părinte, politică de stat,
Deşi e-aproape vecul de când ne-am întregit.
Ne curg pe faţă lacrimi şi nu s-au mai uscat.
Noi nu mai ştim , Stăpâne, ce-i rău şi ce-i greşit!
Avut-am un ţel nobil: Da, România Mare!
Muriră pentru ţară bătrâni, tineri, copii…
Rămâne, totuşi, Doamne, o singură-ntrebare:
De România noastră, Tu, oare, ce mai ştii?
Raimond Petruț