Undeva, aproape de vârful muntelui Suhard, din judeţul Bistriţa Năsăud, pe un platou întins, se află o stână de vaci pe care am avut ocazia să o descopăr în timpul unei drumeţii făcută în vara anului trecut. Instantaneu, mi-am dat seama că putem fi ,,iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât.”
Adevărata brânză ecologică, făcută sub crestele Muntelui Suhard
Aici, înconjurat de vârfurile maiestuoase ale Suhardului, am fost întâmpinat de un bărbat solid, nu foarte în vârstă, probabil la vreo 50 de ani şi de doi copii, care, deşi erau foarte tineri, unul având 15 ani, iar celalalt 12, păreau destul de maturi, în comparaţie cu alţii de vârsta lor. Viaţa aspră, ce nu permite niciun compromis, i-a maturizat, în sensul bun al cuvântului. În acel moment mi-am dat seama că, într-adevăr, unui om îi trebuie foarte puţin pentru a fi fericit!
Mai târziu am aflat că cel mic era rudă cu ,,ba”( apelativul pe care localnicii îl folosesc atunci când se adresează unui om mai în vîrstă, fiind similar cu ,,bade”, apelativ pe care îl folosesc oamenii care vieţuiesc pe Valea Someşului Inferior) Ion, căci aşa mi s-a recomandat bărbatul, iar celălalt provenea dintr-o familie amărâtă şi care, din dorinţa de a câştiga un ban pentru a-şi ajuta părinţii, s-a decis să stea cu ,,ba” Ion pe munte şi să aibă grijă de vaci.
Obosit fiind după un drum destul de lung, mi-am instalat cortul lângă cabana lor, despre care a-i spune că la prima adiere mai serioasă de vânt va zbura cu totul. Fireşte asta e doar prima impresie, pentru că privită mai în detaliu cabana este destul de solidă.
Lângă cabană se aflau două ţarcuri, unul pentru caii şi căruţa văcarului şi altul pentru vacile de care el avea grijă, o mică încăpere în care se afla un ceaun foarte mare în care, am aflat mai târziu, făceau urda, şi un coteţ unde era adăpostită o scroafă, de curând fătată, şi cei şase purceluşi ai ei.
Ba Ion m-a invitat în cabană, ne-am aşezat la masă, mi-a oferit urdă proaspată şi balmoş şi ca orice ardelean care se respectă nu putea lipsi şi o sticlă de pălincă.
După masă m-am întors în cort, lăsându-i pe cei trei să se odihnească după o zi istovitoare, cu promisiunea că îmi vor povesti şi arăta cum decurge viaţa lor pe munte.
A doua zi, dis- de- dimineaţă, când soarele abia apucase să- şi trimită câteva raze de lumină către pământ, am fost trezit de lătrăturile foarte puternice ale celor trei dulăi care păzeau locul. Câinii erau bucuroşi să- şi vadă stăpânul care ieşise la înviorare şi totodată să- i hrănească.
“ ’Neaţa ficior”, mi-a spus Ba Ion, ”mă bucur că te-ai trezit. Azi îţi voi arăta ce fac eu pe munte în fiecare zi.”
Somnoros, am încercat să schiţez un zâmbet, de parcă aş fi avut de ales dacă să mă trezesc sau nu la ce hărmălaie au putut să facă dulăii.
La nici o jumătate de oră după ce m-am trezit, i-am urmat pe cei trei în ţarcul vacilor. Ziua şi-o încep cu mulsul lor (nr. vacilor), ca mai apoi să le trimită la păscut.
În timp ce mulgeau fiecare vacă, Ba Ion mi-a povestit de ce şi-a ales această meserie.
“Fac ceea ce şi tăicuţul meu, Dumnezeu să-l ierte, a făcut. Îl moştenesc. Aşa cum spunea şi el, nu toată lumea îi făcută pentru a învăţa carte. Cineva trebuie să facă şi această treabă. Iar eu am o familie de întreţinut: feciorul cel mic, care dacă nu ar învăţa bine probabil îl luam cu mine pe munte, fata cea mare care acum este anul întâi la facultate. Am noroc cu nevasta care reuşeşte din salariul ei să îi întreţină pe copii toată vara cât sunt eu pe munte.”
Mulsul decurge bine până când Ba Ion ajunge la ultima vacă. Probabil plictisită de atâta aşteptat, vaca nu s-a lăsat deloc mulsă din prima. Preţ de câteva minute, bărbatul a fost nevoit să se ţină după ea prin ţarc, care până la urmă a cedat.
Tot laptele strâns este cărat în cabană, strecurat pentru a nu lăsa vreun fir de păr “să se scalde” şi apoi pus în nişte butoaie mici din lemn.
Cei doi tineri, “înarmaţi” cu două ciomege mari, mână vacile şi caii la deal la păscut, în timp ce văcarul rămâne la cabană să hrănească scroafa şi apoi se pregăteşte să facă brânza din laptele proaspăt colectat în această dimineaţă.
Primul lucru pe care îl face este să toarne nişte prafuri în butoaiele cu lapte pentru ca acesta să se închege. Între timp cei doi copii se întorc la cabană. Practic până la amiază când trebuie să aducă vacile înapoi munca lor e aproape încheiată.
După aproximativ o oră de aşteptat, timp în care am servit masa, Ba Ion verifică laptele, apoi îşi dă jos bluza cea groasă, se spală pe mâini şi le bagă în lapte pentru a aduna caşul care începe să se formeze .
“Treaba asta o fac numai eu pentru că băieţii încă nu au învăţat să facă brânză. E totuşi primul an când vin aici cu mine. Anul trecut am avut un alt băiat puţin mai obraznic decât ei, dar la fel de muncitor. Numai că anul acesta a lăsat vacile şi a preferat să meargă la oi.” a spus văcarul.
Caşul strâns este băgat în nişte saci din bumbac apoi este atârnat de o grindă ca să se scurgă zerul din el.
În acest timp unul din băieţi pregăteşte lemne pentru foc pentru că laptele care nu s-a închegat este răsturnat în ceaunul din încăperea alaturată şi apoi pus la fiert. În urma fierberii acesta se mai încheagă o dată, iar produsul închegat şi răcit se numeşte urdă. Până ca acesta să se închege aşa cum trebuie el este amestecat cam la fiecare 15- 20 de minute.
Ceea ce rămâne şi de această dată neînchegat (zer proaspăt aşa cum îl numeşte Ba Ion) este răsturnat în nişte butoaie de obicei din aluminiu, care sunt strânse bine pentru a nu răsufla sau a nu se vărsa.
Aproape toată brânza şi urda făcută este luată de către proprietarii vacilor, cărora le este împărţită în funcţie de numărul de litri de lapte pe care vaca lor îl dă la o mulgere; măsurătoare care se face de faţă cu proprietarul la câteva săptămâni după ce vaca este adusă pe munte şi aceasta începe să dea lapte aşa cum o face în mod obişnuit.
De asemenea şi zerul este luat de către proprietari, care după ce este fiert încă o dată se obţine un lichid asemănător laptelui prins dar foarte acru, pe care ardelenii îl numesc “zară” şi pe care îl folosesc la acrirea ciorbelor sau la “tratarea” mahmurelii. De asemenea băut în cantităţi mai mari are şi efect laxativ.
Pe la orele cinci ale amiezii cei doi copii pleacă să aducă vacile şi caii înapoi în ţarcuri.
În timp ce aşteptam ca cei doi să se întoarcă l-am întrebat pe Ba Ion ce se întâmplă dacă vreo vacă este atacată, rănită sau ucisă de vreun animal sălbatic, sau se îndepărtează de cireadă şi se rătăceşte. Acesta mi-a răspuns imediat făcându-şi semnul Crucii:
“Ferească Bunul Dumnezeu! Ar însemna să muncesc în zadar pentru că aş fi nevoit să plătesc vaca. Până acum şi sper că nici de aici încolo să nu mi se întâmple aşa ceva.”
Băieţii s-au întors cu animalele, le-au adăpat şi le-au băgat în ţarc.
După câteva momente de tăcere ba Ion concluzionează:
“Ei bine tinere, ai văzut tot ce s-a întâmplat astăzi. Acest lucru îl fac zilnic, e o muncă grea, dar o fac cu plăcere… îmi vine greu că trebuie să stau departe de familie o vară întreagă, dar la final când numeri banii şi ca vezi totul a ieşit cum trebuie, îţi dai seama că acest sacrificiu e făcut cu folos.”
Şi, având în vedere că în funcţie de numărul de vaci avute în grijă, un văcar poate încasa şi 120- 150 de milioane tind să îi dau dreptate.
După trei zile de dormit pe munte am socotit că e timpul să mă întorc acasă, mulţumit fiind de această experienţă, dar nu înainte de a-mi lua rămas bun de la noii mei prieteni, rămânând cu speranţa că poate îi voi mai revedea şi cu altă ocazie.
Tudor Pătraşcu,
Corespondent Transilvania News
