Mii de fermieri din întreaga ţară sunt obligaţi să dea înapoi banii europeni pentru plăţile din pachetele de agromediu, dar şi alte subvenţii pentru culturi, după ce instituţiile statului român au constatat, uneori chiar şi după 5 ani, că terenurile în cauză nu sunt acolo unde au fost indicate iniţial de ţărani, cu degetul plimbat pe o hartă. Situaţia este cu atât mai complicată cu cât în anumite cazuri oamenii s-au trezit bombardaţi cu procese verbale de restituire cumulate din mai mulţi ani, ceea ce le-a sporit confuzia.
Adică nu li se cer înapoi doar subvenţiile primite cu un an în urmă. Ci, odată ce i-a prins teledetecţia, “ochiul din cer”, cum plastic i-au spus unii ţărani, mulţi ajung să restituie banii pe câţiva ani succesivi.
Nu vorbesc aici de cazurile în care, cu bună ştiinţă, oamenii au încercat să păcălească sistemul, în care nu au întreţinut terenurile aşa cum s-au angajat, au declarat o suprafaţă mai mare sau le-au cultivat în afara angajamentului, în ideea că nu vor fi tocmai ei cei verificaţi prin selecţie. Mă refer la cazurile acelea, cu zecile şi sutele de mii, în care oamenii de bună credinţă s-au trezit penalizaţi pentru că statul român, în lipsa Cadastrului Naţional nu a fost în stare să le pună la dispoziţie de la bun început un sistem de identificare a terenurilor viabil. Pentru că nu existau planuri parcelare în momentul în care APIA a început să acorde subvenţiile pentru proprietari s-a inventat un sistem de evidenţă propriu pe blocuri fizice, si nu pe tarlale, aşa cum apăreau pe titlurile de proprietate, cele două unităţi de măsură fiind departe de a fi identice, după cum avertizează experţii topografi.
De aici şi o adevărată confuzie propagată ca o undă de şoc. Dacă la aceasta se adaugă şi modul în care li s-a cerut oamenilor, cel puţin până în 2010 să-şi facă identificarea terenurilor pe ortofotoplanuri : câteva minute în faţa unei imagini pe o hartă, e suficient să întregim tabloul complet al unei adevărate confuzii naţionale. Acolo unde proprietarul s-a identificat singur, iar primaria nu a reuşit să facă legaturile între blocuri fizice şi tarlale, apropape sigur a greşit amplasamentul, este concluzia tuturor experţilor pe care i-am consultat.
Şi povestea mai are o latură, care ţine exclusiv de decizia politică. Despre multe dintre aceste cazuri s-a aflat din timp, după ce noile sisteme de teledetecţie au demarat verificările. La nivelul conducerii centrale APIA au început să curgă informaţii privind miile de cazuri. Dar oamenii n-au aflat, pentru că cineva a preferat să ţină gunoiul sub preş, în ideea că 2011 era preelectoral şi 2012 era an electoral. În 2013 însă când cei 5 ani de prescripţie a debitelor expira, APIA însăşi a fost pusă în situaţia de a deconta în faţa Comisiei Europene şi s-a îndreptat împotriva fermierilor, sub rezerva riscului de a-şi pierde acreditările ca agenţie.
Dincolo de toate aceste explicaţii tehnice şi bruiaje politice rămâne întrebarea: şi totuşi ce facem cu oamenii cărora statul român nu a fost în stare să le ofere condiţii tehnice adecvate, dar le-a cerut să respecte standardele stricte ale UE? Şi pe care a găsit de cuviinţă să-i informeze după mai mulţi ani care e situaţia lor, lăsându-i să acumuleze datorii. Cine este vinovatul ? Ei sau instituţia statului român? Dacă este clară vinovăţia, atunci o concluzie logică e că acelaşi stat ar trebui să plătească. Cam aşa cum urmează să o facă acum în cazul fermierilor pe care i-a penalizat pe motiv că aveau datorii la bugetele locale, condiţie pe care funcţionarii statului român au stabilit-o fără să-i oblige cineva. Pentru aceasta au trebuit să treacă vreo câţiva ani, un raport al Curţii de Conturi, al Avocatului Poporului şi acum un proiect de lege în Parlament. Mai trebuie unul, însă cu o susţinere pe măsura prejudiciului creat.
Deputat PNL Stelian Dolha
