O provocare recentă a unui ziarist m-a impulsionat să rememorez prima mea zi de şcoală. Mi-am dat seama că uităm multe lucruri din vîrstele mici de-a lungul vieţii dar nimeni, niciodată, nu-şi uită prima zi de şcoală. Prima zi de şcoală reprezintă unul dintre pragurile importante ale vieţii, care nu lasă pe nimeni indiferent. Toţi cei care au trecut de vârsta grădiniţei, indiferent că sînt elevi, părinţi, copii, bunici, cadre didactice, oficialităţi participă la acest ritual de toamnă, cu emoţii şi planuri de viitor înnoite în fiecare septembrie.
Nu am putut să adun aproape cincizeci de ani de-o parte şi de cealaltă parte a catedrei, fără să mă întreb de ce debutul anului şcolar e în aceeaşi lună cu începutul anului bisericesc şi fără să descopăr conexiunea directă cu străvechea tradiţie iudaică potrivit căreia lumea a fost creată în luna septembrie. Da, lumea noastră, a tuturor celor care ne intersectăm cu şcoala, indiferent de pe ce poziţii şi în ce roluri o facem, se creează, nouă şi plină de aşteptări, în fiecare primă zi de şcoală.
După o viaţă dedicată şcolii, pe care am slujit-o sub două regimuri politice şi de-a lungul a vreo douăzeci de reforme mai mult sau mai puţin utile şi inspirate, trăiesc în continuare cu intensitate senzaţia că fiecare 15 septembrie e un nou început. La acest nou început, îngăduit îmi fie să vorbesc şi despre aşteptările mele: mă aştept, aşadar, ca şcoala românească să fie un furnizor de modele pentru tânăra generaţie.
Pe o scenă publică dominată de modele strâmbe şi groteşti, pe care vedetele umflate cu pompa de căutătorii de rating ieftin se înlocuiesc cu repeziciune una pe alta într-un spectacol al nimicului şi al prostului gust, şcoala trebuie să rămână un reper de normalitate pentru generaţiile tinere. Măcar la şcoală, tinerilor noştri trebuie să li se spună ADEVĂRUL: acela că succesul nemuncit nu durează, că inteligenţa neşcolită nu străluceşte decît o clipă, că toate cărţile necitite se răzbună la un moment dat în viaţă şi că ignorarea lecţiilor pe care şcoala are să le ofere, indiferent de greutăţile cu care se confruntă, duce cu necesitate, în cele din urmă, la ratare socială, profesională şi personală.
Succes tuturor şi fie ca primul sunet al clopoţelului să fie, şi de această dată, un reper al normalităţii şi al lucrurilor înfăptuite temeinic şi cu rost!
Doina PANĂ
