În tradiţia populară, prima duminică de după Sărbătoarea sărbătorilor – Duminica Tomii – poartă numele de Paştile cel Mic şi are o semnificaţie aparte. Aşezată imediat după Săptămâna Luminată, duminica Tomii prelungeşte taina Sfintei Învieri, fiindcă Sfântul Apostol Toma, numit şi Geamănul, cunoscut ca „Toma necredinciosul”, văzându-L pe Mântuitorul, cu toate că iniţial se îndoise la primirea veştii că Hristos a înviat, se ruşinează de necredinţa sa şi mărturiseşte plenitudinea dumnezeirii.
Spre seară, în prima zi a Sfintelor Paşti, Mântuitorul S-a arătat ucenicilor, care, de frica iudeilor, se ascunseseră într-o cameră încuiată din cetatea Ierusalimului spunându-le: „«Pace vouă!» şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s’au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: «Pace vouă! Aşa cum Tatăl M’a trimis pe Mine, tot astfel şi Eu vă trimit pe voi». Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi». Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au zis ceilalţi ucenici: «L-am văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede». Şi, după opt zile, ucenicii Săi erau iarăşi înlăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă!» Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!» Răspunzând Toma, I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» Iisus i-a zis: «Pentru că M’ai văzut, ai crezut; fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!»” Ioan 20, 19-29.
Despre taina Sfintei Învieri şi despre necredinţa Apostolului lui Toma, ÎPS Bartolomeu Anania spunea într-una din predici, inclusă în volumul „Din spumele mării”: „De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea Geamănul şi prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credinţă şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă şi întruparea neputinţei noastre de a accepta Bucuria dintr-odată şi fără echivoc. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află şi nu-i vine să creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrange şi biruie.
Nuanţele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structură ci, mai degrabă, ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevarat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuza să creadă; el e doar copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuieste implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. (…) De curând, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere şi câteva sute de savanţi au îndreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi şi ordinatoare, ca tot atâtea degete ale lui Toma, înfipte în rănile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte din lume continuă să ceară minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii ştim că Minunea e zilnic cu noi, la măsura îndoielilor şi deschiderilor noastre”.
